Romania vazute de romani de la Microsoft

CapsulaTimpului] Calator pe axa Bucuresti-Seattle

N-am intentionat niciodata sa plec din Romania. Pana cand am plecat.

Desi aveam nationalitate germana si unii colegi ma vedeau ca si emigrat dupa ’89, nu am intentionat niciodata sa plec definitiv din tara. Pe principiul „mai bine la tine-n sat fruntas”, intotdeauna am preferat sa incerc sa ma realizez acolo unde sunt, sa consider o mutare doar dupa ce nu mai am cum sa „cresc” in locul respectiv.

Revolutia m-a prins in anul intai de facultate, la mate-info in Bucuresti. In anii imediat urmatori a inceput „furia burselor”. Atat studenti cat si profesori se repezeau pe bursele „venite” prin diferite programe europene: Tempus, Erasmus, sau pe burse in State. De neexplicat pentru unii, nu am aplicat niciodata la vreo bursa „afara”, si nu ii intelegeam pe colegii care-si dedicau cea mai mare parte a energiei unor incercari disperate de a „pleca”.

Dupa ce am terminat facultatea, am „ramas” in facultate ca asistent, apoi m-am inscris la doctorat. In paralel, mi-am inceput activitatea de programator, lucrand, pe rand, la mai multe firme mici din Bucuresti. In timpul doctoratului, ii priveam cu compasiune pe colegii exaltati ca au „prins” o bursa afara. Stiam de la un coleg plecat in state cat de insuficiente erau acele burse – in jur de $15k pe an, din care trebuiau platite o gramada de taxe.

Am dus in acei ani o viata trepidanta, insa placuta. Dupa cativa ani de ucenicie in firmele altora, in 1997 am incercat, impreuna cu un fost student, sa ne facem propria firma – numele urma sa fie „Active Labs”. Aveam deja un client german care sa ne furnizeze proiecte asa ca viitorul parea luminos. Firma n-a mers; am facut ceva bani lucrand pentru partenerul german, insa hatisul birocratic, fiscal ne-a depasit. Dupa cateva luni, am abandonat ideea si m-am angajat pentru o vreme ca si consultant la Finsiel Romania – desi munca nu era extrem de pasionanta, cei aproape $1k/luna (suma mare pe atunci) imi asigurau un oarecare grad de bunastare.

Cateva luni mai tarziu, am revenit la pornirile antreprenoriale, si am inregistrat la registrul comertului firma „SoftExpert SRL”. Cum internetul devenea, treptat, omniprezent si in Romania, am inregistrat imediat domeniile softexpert.ro si softexpert.net (.com era deja luat). Demersurile au durat cateva luni de zile, si pe cand firma era gata, s-au petrecut doua lucruri: mi-a fost furata bicicleta (inca nu-mi pot stapani rasul cand scriu asta) si mi-a fost oferita oportunitatea de a intervieva pentru Microsoft. Cele doua evenimente, combinate, au dus la plecarea mea din tara.

Indiferent cat de irational ar parea, furtul bicicletei a fost „cireasa de pe prajitura” care m-a convins sa plec. Fiind primavara, imi cumparasem o bicicleta rutiera – un Peugeot „ultimul racnet”, cu care ma deplasam prin Bucuresti. Desi traficul rutier era mai bland decat acum, bicicleta tot imi permitea sa circul prin centru mult mai repede decat cu orice alt mijloc de transport. Intr-o buna zi, intrand intr-o alimentara de pe mijlocul lui Magheru (parca „Unic”?) sa-mi iau un iaurt, am lasat bicicleta langa usa, in interior. Probabil ca am pierdut-o din priviri mai putin de un minut. Cand m-am intors disparuse. La iesirea din magazin, doua organe de politie discutau despre vrute si nevrute. Le-am povestit, plin de speranta patania, m-au trimis la alti doi politisti aflati la 100m mai incolo, care m-au trimis la ultimul etaj al sectiei din Romana, unde am stat la vreo doua cozi, dat ceva declaratii, dupa care un tablagiu s-a indurat si mi-a spus „nu pierde vremea pe aici, probabil ca maine dimineata o gasesti in talcioc, de vanzare.”

Uitandu-ma inapoi, mi-e greu sa inteleg cum o singura dupa-amiaza (oarecum frustranta, e drept) pierduta intre Magheru si sediul din Romana m-a influentat atat de mult. Probabil ca indolenta celor ce erau pusi sa vegheze la linistea noastra, combinata cu o stare de lehamite care parca plutea in aer – cumulate cu dezamagirea creata de faptul ca dupa doi ani de regim Constantinescu schimbarea intarzia sa apara – m-au determinat sa-mi construiesc viitorul in alta parte.

Am plecat fara sa ma uit inapoi – si nici nu am revenit pentru mai bine de doi ani. Cand am venit in 2001 de Craciun – exact acum 5 ani, readaptarea a fost un proces interesant. Au fost cateva zile in care parca traiam in alta lume. Mizeria de pe strazi, indolenta vanzatoarelor, traficul haotic, ineficienta tuturor celor cu care intram in contact ma faceau sa doresc sa plec cat mai repede inapoi. Camerele din apartamentul parintilor mi se pareau acum extrem de mici, paturile-joase, covoarele persane parca erau prea tari, televizorul (de 54) era doar cat monitorul de la calculatorul meu din Seattle, iar monitorul de la computerul pe care candva lucrasem mi se parea acum piesa de muzeu. Am vrut sa downloadez ultimul service pack + update-uri, insa dupa cateva minute am realizat ca sunt pe modem: timpul de transfer estimat era de ordinul zilelor. Noaptea trebuia sa ma acopar cu plapuma, cand ieseam in oras trebuia sa ma imbrac gros, masinile erau ridicol de mici, iar blocurile insalubre parca stateau sa cada.

Nu m-as mai fi saturat insa sa stau cu ai mei, sa povestim cate in luna si in stele, sa mananc din bunatatile cu care mama ma indopa ora de ora. Mancarea mamei era extrem de gustoasa, painea incredibila, beam cu nesat apa Dorna, iar din piata imi cumparam covrigi calzi, Mentosane si ciocolata Rom. In total, in 3 saptamani am pus 8Kg – de care nu am scapat in totalitate nici astazi, in ciuda antrenamentelor fizice.

In primele zile stateam in nestire in fata televizorului, urmarind talkshow-uri. Eram uimit sa vad ca mai nimic nu se schimbase: acelasi Tuca, Moisescu,… Gheorge se mutase de la radio la tv, emisiunile erau ceva mai colorate (si uneori deocheate), iar totul inspira viata -incomparabil cu monotonia de pe posturile americane.

Un an mai tarziu, cand am revenit din nou in primavara lui 2003, schimbarile erau evidente – multe in bine, altele in mai putin bine. Aparusera magazine in care erau acceptate carti de credit, iar vanzatoarele roiau in jurul cumparatorilor. Proportia dintre Dacii si „straine” pe strazi se inversase, iar prin centru Bucurestiului aparusera mai multe cladiri de birouri in care angajatii la „multinationale” traiau si lucrau la standardele de aici din America. In entertainment devenisera celebre o multime de nume noi, precum Voltaj, iar programele TV erau din ce in ce mai americanizate. Programe noi, precum BigBrother convietuiau cu mai vechile Surprize, surprize intr-un kitch completat de un nou stil muzical: manelele.

Am trecut prin tara de atunci de mai multe ori, ultima data in aprilie 2006, si de fiecare data schimbarile in bine in sfera economicului – si nu numai – sunt din ce in ce mai evidente. Creditele ipotecare permit acum tinerilor absolventi cu potential (si un loc de munca pe masura potentialului) sa-si cumpere un apartament fara a astepta ani si ani sa stranga bani. Pe langa restaurantele de fite apar din ce in ce mai multe restaurante „de mijloc”, unde nou aparuta clasa de mijloc isi ia cina, masa de pranz, si mai nou micul dejun. La marginea oraselor mari se construiesc cartiere rezidentiale, fara buticul din colt sau case de schimb valutar, asemanatoare cartierelor de aici din Seattle. Preturile se apropie si ele de cele de aici, in contextul in care salariile mai au inca mult pana sa se apropie. In cultura ii avem in continuare pe Liiceanu, Plesu, Patapievici, langa care au aparut nume mai noi precum Cartarescu. Posturile TV au o grila care imita din ce in ce mai mult grilele posturilor americane, presedintele Basescu denunta comunismul bazandu-si discursul pe raportul comisiei Tismaneanu, Vadim si Nastase sunt inca in libertate, iar Becali casiga procente peste procente in sondaje, demonstrand ca Brucan a fost un optimist.

E greu de spus daca (si cand) ma voi reintoarce „definitiv” in tara. Am plecat din Romania in primul rand datorita oportunitatii (unice la vremea aceea) de dezvoltare profesionala la o companie de talia Microsoft – iar starea socio-politica din tara nu a facut decat sa ma ajute in luarea deciziei de a pleca.
Acum, in contextul integrarii Romaniei in Europa, si in general al globalizarii societatii, devine din ce in ce mai putin important unde locuiesti. Am putea spune ca exista o mica Romanie in Seattle, la fel in New York, Paris sau Roma. Judecand dupa conditiile socio-economice din Romania de astazi, inca nutresc convingerea ca deocamdata pot fi mai util societatii globale ramanand aici unde sunt – si nu stiu daca asta se va schimba in urmatorii 5 sau 10 ani.

Ca roman prin sange, educatie si cultura, cred insa in puterea acestui popor de a crea o civilizatie deasupra balcanismului sud-est european, care sa atraga inapoi valorile ce au ales sa contribuie pentru moment la cladirea unor societati si economii occidentale.
Mai mult pe
Sursa

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: